În momentul de față dețin două telefoane mobile, în două rețele diferite. Unul îl folosesc mai mult pentru apeluri iar cu celălalt îmi petrec mai mult timp scriind mesaje. Abonamentul îmi oferă libertatea să vorbesc în multe rețele, multe minute la un preț destul de mic, iar cartela mă ajută să comunic cu prietenii trimițând sute de sms-uri și, câteodată, vorbind tot atâtea minute.

Astăzi, pe când mă întorceam acasă, am auzit o discuție între o doamnă și un domn, în care amândoi spuneau că le este mult mai ușor să sune pe cineva decât să trimită mesaje. Aceștia au menționat că , chiar și la sărbători  în locul sms-urilor de tip “Fieca…” preferă să dea un telefon și să ureze ce mai au de urat. Așa mai află și ultimele bârfe, ce a mai făcut ăla, ce mașină și-a cumpărat, cum a busito ș.a.m.d.

În timp ce respectivii își dădeau cu părerea despre sms-uri și apeluri, eu chiar scriam un mesaj. Am stat puțin, m-am gândit și am realizat că mie îmi place să scriu sms-uri.  Îmi este mai ușor să trimit un mesaj rapid, decât să sun, să aștept până răspunde respectivul, până-l salut, până-mi povestește ce face, până îi povestesc și eu, uit de ce l-am sunat, închid, îmi aduc aminte, sunt înapoi și tot așa. Într-un sms scriu tot ce am de menționat, dau send, respectivul îl primește, îl citește, ia la cunoștință și gata.

Bineînțeles că dacă am de povestit verzi și uscate sau trebuie să vorbesc chestii importante, sun și vorbesc până se înroșește telefonul, dar tot sms-ul rămâne preferatul meu.

Scurt și la obiect!

Am profitat astăzi de faptul că a trebuit să cumpăr niște cadouri și am ieșit câta la shopping, că doar merit. Mai întâi am cumpărat cadourile, ca să fiu sigură că nu “uit” de ele, ca mai apoi să-mi văd eu de rochițe și rochițele, fustițe și fustițele.

Nu sunt eu o mare fană a shopping-ului, dar astăzi, nervoasă fiind, am avut o poftă turbată de căutat, încercat, cumpărat. Tot din cauza nervilor, probabil, am avut chef de cumpărat rochii și fuste, lucru care nu se întâmplă în mod normal decât dacă e nevoie.

Am intrat intr-un magazin si după ce am găsit vreo 3 articole care erau pe placul meu, am plecat spre cabina de probă. Nu prea cumpăr fără să probez, mai ales când vine vorba de rochii. Am rămas puțin surprinsă când am văzut că nu erau decât două cabine. Nu-s născută pe lună și nici crescută-n mall, dar magazinul era destul de mare și aglomerat, ceva mai multe cabine de probă chiar nu stricau.

După vreo 10 minute, poate mai puțin, timp în care eu mă hotăram ce iau și ce las, aud de afară o voce groasă de bărbat. Tipul cică era paznic și probabil că le cronometra pe toate clientele care intrau în cabină, pentru că m-a întrebat cu scârbă dacă mai stau mult acolo. După ce i-am răspuns cu aceeași scârbă, s-a apucat să-mi explice că nu aveam voie să intru în cabină decât cu două produse. Păi stai așa…tu, dacă ești paznic, de ce nu m-ai atenționat când am intrat în cabină? De bou ce ești, de aia.

Promit că, de dragul momentului, dacă o să mai calc vreodată în magazinul respectiv, o să iau un singur produs pentru probă și o  să-mi trebuiască vreo 20 de minute ca să mă hotărăsc dacă-mi vine bine sau nu. Și atunci să vedem ce-o să mai comenteze “simpaticul” paznic atotștiutor.

De aproximativ 10 ani locuiesc la bloc. Tot de atâta timp îmi doresc să mă mut la casă. Una mică, fără fițe, fără 3 etaje și 10 balcoane. Doar o casă spațioasă fără vecini în camera de lângă de sus și de jos. Nu-mi plac vecinii gălăgioși, care dau trezirea întregului bloc exact când nu trebuie, care fumează în scara blocului, care-și parchează mașina acolo unde încurcă mai bine și pe două locuri,dar mai ales, cei care folosesc tocurile în casă.

Mai nou nu-mi plac nici vecinii care-și cumpără animale de companie și nu știu să aibă grijă de ele. Mie-mi plac tare mult animalele, dar nu țin nici măcar o pisică, pentru că știu ce implică asta, și mai știu că la mine nu este loc de animale. Locuiesc într-un apartament de două camere, împreună cu alte două persoane. Spațiu mic, oameni mari, lucruri multe, aglomerație ș.a.m.d.

De-a lungul timpului am avut papagali și pești care au stat la mine “în chirie” câte o săptămână, maxim două. Primii erau prea gălăgioși și făceau cam multă mizerie, deloc pe placul meu. Peștii mi-au plăcut, doar că plecările frecvente de acasă nu le făceau bine, deci am renunțat și la ideea asta.

Cam de o luna de zile și-a cumpărat un vecin un cățeluș tare simpatic. Singura problemă e că stă plecat de acasă 10-12 ore pe zi, timp în care animăluțul este singur. Nu vreți să știți ce aiurea e să auzi toată ziua numa schiorlaieli de câine. Un alt vecin a avut o perioadă un câine cât un vițel, și pentru că-i era greu să iasă la plimbare cu el, îi dădea drumul în casa scării. Decât să fac așa, mai bine îmi cumpăr ursuleți de plus și știu că nu trebuie decât să-i șterg de praf din când în când.

Voi aveți animale de companie?

Nu știu dacă v-ați dat seama ori ba până acum, dar nu sunt o mare fană a sărbătorilor de genul Valentine’s, Dragobete, 1-8-9 martie sau 1 aprilie. Primele menționate și-au cam pierdut valoarea pe care o aveau acum câțiva ani și au devenit niște chinezării în adevăratul sens al cuvântului. Tocmai de asta nu prea mă mai încântă, deși flori îi cumpăr mamei de 8 martie, și nu numai.

Nici 1 aprilie nu-mi place, pentru că este la fel în fiecare an. Aceleași glume, aceleași păcăleli și aceleași idei copiate de pe internet mereu. Adevăru-i că nici nu mă pricep la păcălit și probabil că din cauza asta nici nu mă bucur de ziua dedicată păcălelilor. Adică am anunțat pe twitter și facebook că mă las de blogging, dar nimeni nu a gustat această glumă tâmpită. Vedeți? Ăsta este un exemplu de glumă expirată, suflată și dezumflată. Am mai încercat să-i “fur” telefonul unui coleg, dar am bufnit într-un râs molipsitor când m-a rugat să-i dau un beep pentru că nu-și găsea telefonul.  Bineînțeles că și-a dat seama imediat, doar știe ce colegă are.

Chiar dacă nu mă pricep la făcut farse,  nu mă las păcălită. Nu mă sperii nici când îmi zice un cunoscut că mi-a zgâriat cineva mașina în parcare, mi-au ridicat-o sau am pană. Sunt vechi fazele astea. Nu prea mai răspund la apelurile cu număr ascuns de la admiratori sau fani înfocați care vor autografe, și nici dacă nu cunosc numărul nu prea mă mai interesează cine mă caută. Cel puțin nu de 1 aprilie.

În general mă plictisesc repede de orice, dar dacă ar veni cineva cu o idee mai originală pentru a sărbători aceste zile, cu siguranță aș gusta gluma sau ideea sclipitoare. Nu sunt adepta copy-paste-ului așa că nu mă încântă glumele share-uite la nesfârșit pe facebook.

Voi cum v-ați păcălit?

Mi-am dat seama zilele astea că sunt cam dependentă de facebook. Nu mă mândresc cu asta, dar nici nu pot să renunț la el. Precum blogging-ul, mi-a intrat sub piele mult prea adânc ca să mai renunț la el.

Am început relația cu facebook destul de târziu, datorită anturajului pasionat de această rețea de socializare și datorită celebrului joc Farmville, joc care, de asemenea, mi-a ocupat o grămadă de timp. La început nu m-a interesant să-mi afișez pozele, să dau check-in sau să scriu fiecare veste de bine sau de rău. Dar cu timpul lucrurile s-au mai schimbat și am început să fiu mai activă.

La  Farmville am reușit să renunț după multe încercări eșuate, dar contul am decis să-l las deschis, pentru că majoritatea prietenilor mei erau activi. Azi un comment, mâine două, poimâine și un like, și tot așa, aceste activități au început să devină obișnuință. În ultima vreme am început să joc și Sims, așa că acum am și mai multe motive să întru pe feisbuc.

Consider că pierd prea mult timp pe această rețea de socializare, de aceea am avut mai multe tentative de a renunța la ea. Mi-am închis contul de facebook de două ori, dar nu a stat închis mai mult de 24 de ore. O dată pentru că trebuia să-mi culeg recolta din Sims și a doua oară pentru că pierdeam știrile de pe grupul de la facultate. Da, primesc materiale pentru cursuri și seminarii pe facebook….like a boss.

În concluzie, scurt și la obiect, sunt o facebook addict!

Acuși, acuși se împlinește un an de când vă anunțam că am intrat în posesia unui Samsung Galaxy Mini de toată frumusețea.  Dar cum frumusețea-i trecătoare, v-am mai spus la puțin timp după că nu sunt chiar 100% mulțumită de el. Ca fiecare telefon, are și el defectele lui.

În ultima vreme m-am convins că acest mini smartphone nu e idealul meu în viață, și asta nu pentru că nu are mustață, ci pentru faptul că este un telefon destul de slab. M-am plâns deja o dată că are baterie slabă, lucru pe care îl mai spun și acum, pentru că este în continuare valabil. Astăzi spre exemplu, m-a ținut bateria de dimineață de pe la 6:30 până la orele 14:00. În acest timp am ascultat muzică, am vorbit puțin și am trimis câteva sms-uri, dar am și stat conectată la wireless non-stop.

Zilele trecute s-a blocat fără niciun motiv și nu am mai reușit să-l deblochez decât după ce i-am scos bateria pentru câteva secunde. Pur și simplu s-a închis și nu a mai vrut să zică nimic. Trebuie să menționez că nu a fost ținut în frig și nici nu l-am trântit de pereți la nervi. După ce am făcut operațiunea cu bateria și-a revenit și nu a mai avut nicio problemă.

Touchscreen-ul de care eram atât de încântată la început, parcă nu mai este atât de ok.  De multe ori mi s-a întâmplat să dea rateuri urâte sau să se blocheze fără motiv exact când îmi era mie lumea mai dragă.

Sper să reziste măcar un an de zile, pentru că nu am de gând să-l schimb mai repede. În caz că nu se ține pe picioare, cred că o să revin la iubirea mea din tinerețe, Nokia 1110 .

Și mă scoate din sărite!

Cam de o săptămână am niște probleme mai urâte cu laptopul. Pe lângă aceste probleme, internetul de la RDS nu prea mai vrea să se conecteze și cu ajutorul părții masculine a familiei am ajuns la concluzia că nu știu ce fire nu sunt bune. Sau mufe…nu-s sigură. În fine. În lipsă de internet cu super-viteză, am conectat stick-ul de la aceeași mirobolantă firmă. Singurul motiv pentru care am ales să-l folosesc a fost faptul că dau bani pentru el, iar în multele locuri prin care am fost cu el după mine, nu a vrut să se conecteze de nicio culoare.

Când am început să mă conectez cu ajutorul stick-ului am avut mai multe tentative de a-l arunca exact la tomberon. Din păcate, dacă-l pierd trebuie să plătesc 50 de euro, lucru pe care nu doresc să-l fac. Neavând încotro, am ales să-mi manac nervii cu stick-ul. Cum? Simplu. Durează cam 10 minute până se conectează, încă 2 minute până prinde viteză și vreo 15 minute până începe să gâfâie ca un câine după 1 km de alergat. După asta trebuie reconectat și făcut cruce pentru ajutor de la Domnul ca să-și reia avântul.

Bineînțeles că site-urile nu se încarcă cu o viteză extraordinară, feisbucu are nevoie de refresh constant, messengerul se deconectează de enspe mii de ori și nervii mei se întind la maxim de cele mai multe ori. După o săptămână de navigat doar cu ajutorul stick-ului de la RDS am început să mă obișnuiesc cu toate problemele astea, dar sincer, nu asta este viața pe care mi-o doresc.

Sper  să-mi fac timp zilele astea pentru rezolvarea acestor probleme, pentru că nu știu cât o să mai rezist cu melcul ăsta.

Folosește vreunul dintre voi net mobil de la firma menționată mai sus?